Sinonimele sunt definite ca relatia semantica stabilita intre cuvintele (sau grupurile de cuvinte) cu un inteles asemanator sau identic.

Conform acestei defintii, vocabularul limbii romane este constituit din nu mai putin de trei submultimi:

• O multime alcatuita din cuvinte ce nu poseda sinonime;
• O alta multime este constituita din cuvinte ce au sinonime;
• Ultima dintre multimi este constituita numai din cuvinte ale caror echivalente sinonimice sunt formate din perifraze.

Sinonimele sunt definite in mai multe moduri

In urma unor studii aprofundate, sinonimia a devenit usor de definit si poate fi incadrata in doua mari concepte:

• Prin descrierea relatiilor ce se stabilesc intre cuvintele cu inteles de sinonime, precizand limitele sinonimiei si condiile acesteia;
• Prin inventarierea si clasificarea celor trei submultimi de mai sus.

In cazul in care studiem sinonimele din punctul de vedere al celor trei submultimi, prima dificultate de care ne lovim o vom avea din cauza polisemiei. Un cuvant polisemic este caracterizat de mai multe sensuri diferite, ce trimit la sinonime diferite, care la randul lor trimit la altele, astfel incat vom obtine o  retea foarte complicata.

O alta problema consta in faptul ca sinonimele pe care le vom obtine daca vom desface in sensuri un cuvant polisemantic nu vor fi identice intre ele. Astfel, vom ajunge la concluzia ca inlocuirea unui cuvant printr-un sinonim nu se face in orice context.

Un principiu de baza atunci cand discutam despre sinonme este acela ca sinonimia poate fi stabilita numai la nivelul unui sens, nu al unui cuvant considerat global.

Directiile principale de cercetare ale sinonimelor din limba romana

Sinonimele pot fi intelese numai in urma unei cercetari destul de amanuntite, ce este grupata in doua directii principale:

• Delimitarea tipurilor de sinonime;
• Definirea conceptului de sinonimie.

Definirea sinonimiei, atat in semantica traditionala, cat si in cea moderna este oarecum empirica. Sinonimele sunt definite in sens larg, ca o vecinatate sau o asemanare a doua sau mai multe cuvinte. Din pacate, nu a fost inca stabilita stiintific care este aria de cuprindere a zonei careia i se aplica termenul de „aproximativ”.

Spre exemplu, in mare parte a situatiilor nu are nicio importanta daca o planta ce este caracterizata prin radacina, tulpina si ramuri este denumita pom, copac sau arbore.

Situatia se schimba radical in momentul in care stim ca acesta este un par, un gutui sau un artar, caz in care precizarea sinonimelor va trebui sa fie extrem de precisa, iar acest lucru ne duce la concluzia ca relatia de sinonimie se schimba in functie de perspectiva pe care o avem asupra unui anumit obiect.

Restrictiile pot apare si la nivel geografic, la nivel regional sau daca cuvintele fac parte din versiuni diferite ale limbii. Atunci cand folosim un sinonim, trebuie sa tinem cont nu doar de aspectele generale ale obiectului, ci si de aria geografica in care sunt utilizate cuvintele.

Astfel pentru ca anumite cuvinte sa fie considerate sinonime este necesar sa cunoastem identitatea obiectului la care facem referire, repartitia zonei geografice unde se folosesc cuvintele sinonimice si repartitia stilistico – functionala a lor.

Sinonimele sunt unele dintre cele mai interesante elemente gramaticale. De folosirea lor depinde in cea mai mare masura claritatea si expresivitatea unei fraze, iar folosirea frecventa a acestora ne ofera posibilitatea de a avea fraze cursive si usor de interpretat.

Lipsa sinonimelor dintre-o propozitie este remarcata destul de usor, deoarece aceasta devina arida, seaca si foarte greu de inteles si de interpretat.

Atunci cand discutam despre sinonimia morfologica trebuie sa avem ca si punct de plecare definitia morfologiei ca atare. Morfologia este partea gramaticii ce se ocupa cu studiul flexiunii cuvintelor. Flexiunea este responsabila cu mentinerea aceleiasi informatii din punct de vedere semantic, realizata cu ajutorul unui radical si modificarea informatiei gramaticale cu ajutorul unui flectiv.

Sinonimia morfologica isi face aparitia in secolul XX

Sinonimia morfologica este ultima aparuta in cadrul stiintelor ce se ocupa de studiul sinonimelor si isi face aparitia in Parisul anului 1841.

Lafaye este primul lingvist ce reuseste sa faca distinctia intre sinonimele gramaticale si cele propriu zise, ce sunt definite ca avand acelasi etimon, iar diferentele dintre ele depind de anumite imprejurari gramaticale.

In Romania, sinonimia morfologica isi face aparitia cu aproximativ 100 de ani mai tarziu. Gheorghe Poalelungi publica in 1960 studiul „Sinonimia gramaticala”, unde defineste sinonimele gramaticale.

Primul ce defineste insa foarte exact morfologica este Sorin Stati. Aceasta este considerata drept o identitate lexicala ce se asociaza unor opozitii suprimate din continutul gramatical (spre exemplu: poate veni – poate sa vina).

Luminita Hoarta Lazarescu vede sinonimia morfologica ca fiind cuvintele ce au o organizare morfematica diferita sau cele ce transmit aceeasi informatie din punct de vedere gramatical de tip categorial.

Astfel, sinonimele morfologice sunt clasificate astfel:

• Sinonimele morfologice de gradul I sunt definite printr-o organizare morfematica diferita, atat la nivelul informatiei gramaticale cat si din punct de vedere al informatiei semantice;
• Sinonimele morfologice de gradul II au la baza o organizare morfematica diferita, atat in cazul informatiei gramaticale categoriale cat si prin lipsa unei identitati semantice.

Comutabilitatea este considerata un principiu de baza

Desi studiile despre sinonimia morfologica sunt destul de putine, ideea comuna a tuturor este aceea prin care este definit principiul de baza: comutabilitatea.

Indiferent ca acestea se denumesc constructii, ca in cazul lui Gh Poalelungi (ce sunt deosebite numai prin modul in care este reprezentata informatia gramaticala categoriala) sau identitate lexicala (in viziunea lui Sorin Stati), comutabilitatea este elementul esential fara de care sinonimia morfologica nu ar putea exista.

Apara insa un element nou in discutia asupra sinonimiei morfologice introdus de Gh Poalelungi: paralelismul gramatical. Acesta este explicat prin existenta unor valori multiple ale instrumentelor gramaticale.

Transmiterea aceluiasi continut gramatical se face, in cazul sinonimiei morfologice, prin utilizarea unor flective diferite, iar acest lucru ne conduce catre un sistem de redundanta. Cu alte cuvinte, folosirea unei singure marci ne poate trimite catre mai multe categorii gramaticale.

Acestea sunt destul de usor de inteles si de explicat, deoarece sunt transpuneri lingvistice ale unor categorii logice,  ce isi gasesc un corespondent in realitate in raporturile dintre entitati si caracteristicile acestora.

 

 

Sinonimele sunt acele cuvinte care au acelasi inteles, dar au forme diferite si se pot substitui unele pe altele intr-un anumit context, fara ca forma acestuia sa sufere modificari.

Conditia principala este aceea ca sinonimul si cuvantul pe care il inlocuieste sa fie aceeasi parte de vorbire (amical – prietenesc, ales – distins, falsitate – inexactitate, etc).

Cum se clasifica sinonimele

Sinonimele pot fi de mai multe feluri:

• Sinonime totale, ce sunt destul de putine ca si numar si sunt stabilite intre cuvinte literare, regionale sau vechi si intre termenii tehnici si denumirile populare (inima – cord sau vreme – timp) ;
• Sinonimele partiale sunt cele mai numeroase in limba romana si sunt realizate intre cuvintele noi si cele mai vechi (pretios – bun, discurs – cuvant, etc).

In cazul sinonimelor partiale nu este realizata o identitate a termenilor apartinand seriei sinonimice, ci doar se manifesta optiunea pentru unul dintre ele, in functie de natura contextului.

Este posibil sa se stabileasca o relatie de sinonimie si intre un cuvant si o expresie sau intre doua expresii: „a se obraznici – a isi lua nasul la purtare” sau „a fugi – a o lua la sanatoasa”.

Este obligatoriu insa ca sinonimul si cuvantul pe care il inlocuieste sa fie aceeasi parte de vorbire.

• Sinonimele aproximative sunt cel mai des intalnite in frazele folosite de catre scriitori si au rolul de a stabili coincidente de termeni si apropieri diverse, atribuind cuvintelor uzuale anumite valori semantice sau metaforice si marind sfera semantica a cuvintelor din fraza, cu ajutorul unei serii de conotatii de o expresivitate crescuta.

Cuvintele folosite in acest caz sunt comparabile: sinonime aproximative, perfecte, totale au complete.

Exista si unele cazuri in care se face diferenta intre sinonimele aproximative si cele perfecte, in functie de gradul de suprapunere (perfecta sau imperfecta) a tuturor sensurilor principale si elementelor complementare. In acest caz sinonimele pot fi partiale sau absolute.

Sinonimele pot prezenta diferente graduale

• Sinonimele pot avea si cate o componenta diferita de sens: „partea de jos a unei incaperi” – diferenta de sens, iar „dusumea” reprezinta o trasatura comuna de sens.
• Sinonimele pot prezenta diferente semantice si graduale, dar numai in cantitati limitate.

In cazul in care sinonimele sunt specializate contextual, restrictia de context este importanta doar pentru definirea cat mai riguroasa a sensului cuvantului: „exorbitant” – foarte mare, sau „modic” – foarte mic.

De asemenea, intre sinonime isi pot face aparitia unele diferente de registru stilistic, se se pot manifesta sub forma de restrictii contextuale.

Rafinarea frazelor poate fi atinsa insa numai in conditia in care vom cunoaste si vom respecta conditiile contextuale si semantice ale sinonimelor, iar fraza va capata astfel o cursivitate mult mai mare si poate fi inteleasa cu o mai mare usurinta.

• Sinonimele alomorfe (morfologice) sunt intalnite destul de rar in literatura de specialitate si sunt mentionate fara a se face precizari suplimentare referitor la acest grad de clasificare.

De cele mai multe ori, acestea sunt folosite pentru a mentine informatia gramaticala comuna si au ca si principiu de baza comutabilitatea, indeosebi cand discutam despre constructii gramaticale si despre identitatea lexicala.

Sinonimele sunt reponsabile de fluidizarea frazelor limbii romane. Folosirea acestora imprumuta limbii scrise sau vorbite un caracter melodic si fac ca frazele sa fie usor de inteles si de interpretat.

Gama sinonimica trebuie sa fie bogata si foarte precisa, pentru a se putea identifica cu usurinta intelesul frazelor, iar limbajul stiintific este cel ce asigura un grad mare de precizie, datorita caracterului monosemantic al termenilor si a preciziei formularilor.

Sinonimele perfecte, un apanaj al limbajului stiintific

Cele mai multe sinonime perfecte sunt intalnite in cazul limbajului stiintific. Astfel, perechile „nitrogen – azot” sau „sodiu – natriu” sunt exemple elocvente ale unei potriviri perfecte a termenilor.

Aceasta potrivire perfecta a intelesului cuvintelor nu este posibila decat rareori in cazul limbajului administrativ sau oficial si intervine in cazul in care este nevoie sa explicam o perifraza sau un cuvant.

Desi ar trebui incluse in categoria sinonimelor din limbajul stiintific, perechile „napi – crumpe” sau „barabule – cartofi” nu sunt sunt posibile deoarece acestea nu sunt incluse in aceeasi unitate a limbii.

Singura exceptie admisa de gramatica limbii romane o constituie limbajul artistic, deoarece acesta apeleaza (prin insasi natura lui) la toate variantele limbii si isi poate extrage cuvintele de care are nevoie.

Problema referentului in aceasta situatie este total atipica, deoarece enuntul poetic doar sugereaza simbolul acestuia si nu este folosit pentru identificarea riguroasa si directa a unui referent clar.

Factorul cheie in discutia identificarii sinonimelor ramane insa contextul. Astfel, inlocuirea unui cuvant cu un alt cuvant intr-un anume context evidentiaza egalitatea lor semantica.

A face afirmatia in aceasta situatie ca termenii inlocuiti sunt sinonime in intreaga lor extensiune semantica este foarte riscant si poate duce la confuzii destul de grave.

Frazele cursive trebuie sa se bazeze pe contexte cat mai diferite

In primul rand, trebuie sa ne asiguram ca sinonimia are capacitatea de a identifica obiectul  la care fac referire cuvintele ce pot fi inlocuite.

In linii mari, orice tip de contexte se poate incadra intr-o anumita clasa. Daca dorim sa extindem sinonimia unei clase, aceasta va fi strans legata de extensiunea claselor de contexte in care vom aplica substituirea termenilor.

Demarcatia dintre clasele sinonimice este facuta in momentul in care unul dintre sinonime capata alt inteles.

Functiile sinonimelor sunt deosebit de importante, deoarece acestea joaca un rol important in gramatica limbii romane.

Cea mai importanta functie ramane cea de diferentiere, deoarece o limba scrisa nu poate retine pentru o perioada lunga de timp seriile de cuvinte identice din punct de vedere semantic.

Atunci cand facem referire la limba vorbita, situatia sufera o schimbare insemnata. Diferentele ce isi fac aparitia intre sinonime se pot adanci sau estompa imediat, in functie de intentia de comunicare a vorbitorului.

Sunt frecvente si cazurile in care unele cuvinte ce nu pot fi considerate sinonime si nu pot fi incluse in nicio clasa sinonimica, pot deveni sinonime in anumite contexte.

Vorbitorul, desi nu constientizeaza intotdeauna, poarta cu sine seriile de sinonime acceptate ca atare si acesta este unul dintre motivele principale (atunci cand facem referire la sinonimia vorbita) in care trebuie sa deosebim doua operatiuni diferite.

 

 

Gramatica este una dintre cele mai dificile obiecte de studiu ale copilariei. Limba romana este destul de dificila, iar vocabularul vast si regulile gramaticale multiple si destul de greu de inteles pot provoca dureri de cap pana si celor mai buni dintre copii.

Sinonimele reprezinta insa una dintre cele mai placute parti ale gramaticii, deoarece sunt usor de inteles, iar regulile de aplicare ale acestora sunt foarte clare.

Acestea sunt folosite pentru a imbogati forma unei fraze si a evita „repetitia suparatoare”, lucru ce poate face fraza arida si greu de inteles.

Un lucru deosebit de interesant si mai putin studiat in scoala sunt originile sinonimiei. Studiul radacinilor sinonimiei ne va arata clar „de unde venim si incotro ne indreptam”, iar sinonimele devin astfel o dovada vie a vechimii limbii romane.

Sinonimia are radacini stravechi

Sinonimele au ca sursa principala imprumutul din alte limbi al unor cuvinte ce au acelasi inteles cu un cuvant romanesc. Primul exemplu ce imi vine in minte este echivalentul cuvantului dacic „pantece”. Astfel,  s-a imprumutat cuvantul „foale”, iar din greaca „stomac”. Exista chiar si un echivalent imprumutat din limba latina: „abdomen”.

Sinonimele provin si din alte surse, de obicei indirecte:

• Polisemia: dezvoltarea unui complex larg de sensuri ale unor cuvinte duce la formarea sinonimelor:
• Derivarea: spre exemplu nadejde – a nadajdui – a spera;
• Derivarea regresiva;
• Dubletele etimologice: sunt cuvintele ce isi au provenienta in acelasi etimon prin date diferite sau din afiliere.

Atunci cand dorim sa intram in profunzime, vom vedea ca sinonimele unui cuvant pot avea origini multiple, ce pot fi:

• Familiale: cuviincios – decent;
• Regionale: varza – curechi;
• Poetice: patetic – duios;
• Arhaic: pahar – pocal;
• Popular: femeie – muiere;
• Argotic: a fura – a da cu jula;
• De jargon;
• Profesional: plaman – pulmon.

 Sursa principala a sinonimelor sunt imprumuturile din alte limbi

Perechile de sinonime pot avea functii distincte de comunicare, iar in acest caz acestea pot face parte din anumite variante diatopice sau diacronice.

Aceste situatii sunt cel mai bine observate atunci cand folosim limbajul scris, care in functie de stilul folosit face selectia unui anumit sinonim dintr-o serie.

Asa dupa cum am mai metionat, sinonimele isi au originea in bogatia de cuvinte imprumutate de limba romana de-a lungul veacurilor.

Limba dacica a asimilat foarte multe cuvinte din latina, ce a fost asimilata rapid de catre locuitorii zonei si a devenit baza unei noi limbi.

Fondul latin a asimilat in continuare elementele de contact lingvistic si cultural ale vecinilor, in limba romana patrunzand multe cuvinte turcesti, grecesti, slave sau ale popoarelor din vestul Europei, ce au contribuit la imbogatirea vocabularului si la cresterea numarului cuvintelor ce se puteau substitui reciproc.

Un element interesant este faptul ca nici in prezent numarul de cuvinte din vocabularul romanesc nu inceteaza sa creasca, un rol important avandu-l terminologia stiintifica, ce a introdus in vocabular foarte multi termeni tehnici.

Sinonimele provin si din transferul semantic, deoarece acesta introduce in limbaj o noua perspectiva in care sunt apreciate obiectele.

Uneori, aceasta perspectiva dispare destul de repede, iar daca este reactualizata poate scoate in evidenta caracterul temporar al echivalentei dintre termeni.

 

 

Sinonimele reprezinta una dintre cele mai bogate si variate resurse ale limbii romane. Folosirea sinonimelor este inevitabila si are rolul de a fluidiza comunicarea si de a imbogati semantic fraza in care sunt folosite. Fara a utiliza sinonimele, fraza ar fi saraca si seaca, iar interpretare acesteia de catre o alta persoana ar deveni foarte greu de realizat.

Sinonimele sunt recunoscute ca o echivalenta semantica intre doua cuvinte. O definitie pe intelesul tuturor este : sinonimele sunt cuvintele (sau grupurile de cuvinte) cu forme diferit,e ce au un inteles identic sau foarte asemanator.

Sinonimia lexicala se manifesta numai intre grupurile de cuvinte (sau cuvintele) ce fac parte din aceeasi versiune a limbii, sau din limba vorbita in aceeasi regiune. Aceasta nu se poate manifesta in cazul in care cele doua cuvinte sunt din dialecte diferite, sau apartin unor versiuni diferite (in timp) ale limbii.

Primii pasi in analiza sinonimelor

Atunci cand dorim sa facem o analiza a sinonimelor, primul pas este intotdeauna constituit de analiza semica, ce este utilizata pentru a identifica seriile sinonimice. Gruparea unor cuvinte in serii sinonimice se face in functie de structura semica (aceasta va trebui identificata in prealabil), stabilindu-se apoi semele comune.

Atentie la semele suplimentare. Acestea anuleaza identitatea semantica si fac imposibila gruparea cuvintelor in serii sinonimice.

Astfel, este necesar ca sinonimele sa aiba un numar mare de seme comune, dar cat mai putine seme diferentiatoare.

Analiza contextuala se face in etapa urmatoare si are rolul de a valida analiza semica. Intelesurile identice presupun intotdeauna o identitate de sens, sinonimia intre doua cuvinte stabilindu-se prin procedeul substitutiei. Astfel, un cuvant va fi inlocuit cu un alt cuvant nou cu acelasi inteles, iar sensul frazei nu trebuie sa se modifice.

Sinonimele scot in evidenta contextul

Elementul determinant in definirea sinonomiei este contextul, deoarece egalitatea sensului cuvintelor nu se poate face decat functional (adica in context). Contextul are in acest caz un inteles dual: poate fi inteles atat ca un enunt, cat si ca o secventa minima de termeni folositi.

In cazul adjectivelor, identitatea de sens este demostrata intr-un context nominal, deoarece substituirea adjectivelor anonime nu trebuie sa duca la schimbarea intelesului global al sintagmei nominale.

In practica, analiza semantica a adjectivelor nu tine foarte mult cont de pozitia adjectivului in fata numelui. In cazul in care postpozitia are rolul de a sublinia primul sens al adjectivului, antepunerea va declansa obligatoriu o modificare, in sensul neutralizarii sau slabirii adjectivului epitet.

O trasatura specifica limbii romane consta in adjectivele al caror sens depinde de cele mai multe ori de pozitia pe care o ocupa in raport cu centrul nominal.

Atunci cand dorim sa facem comparatia intre doua verbe, contextul va trebui sa fie neaparat de natura frastica. In acest caz, sinonimia va fi analizata prin compararea a doua fraze elementare.

Unul dintre minusurile dictionarelor de sinonime actuale este reprezentat de faptul ca nu exemplifica seriile sinonimice ce au fost inregistrate ca urmare a unor contexte.

In acest caz, daca vom incadra un cuvant intr-un context vom observa ca inlocuirea acestuia cu alt cuvant din seria sa sinonimica nu va duce la stabilirea unei relatii de sinonimie.

 

Sinonimele sunt foarte des intalnite in vocabularul limbii romane si pot fi utilizate atat in scris, cat si in vorbirea curenta.

Sinonimele sunt definite ca si cuvinte cu forma diferita dar cu sens asemanator si sunt utilizate pentru imbogatirea propozitiilor si frazelor.

Utilizarea acestora este inevitabila, deoarece o fraza fara sinonime este destul de seaca, iar cursivitatea acesteia lasa de dorit.

Sinonimele pot fi formate din doua sau mai multe cuvinte, un cuvant si o expresie sau din doua expresii.

Sinonimele sunt total opuse antonimiei, ce se bazeaza pe o relatie de opozitie, dar si hiperonimiei si hiponimiei, ce sunt bazate pe relatii de incluziune si de ierarhizare.

Sinonimele pot fi de mai multe tipuri

Evolutia sinonimelor a respectat trendul impus de dezvoltarea limbii romane. Astfel, neologismele recent intrate in vocabularul romanesc au reprezentat una dintre sursele sininomiei (spre exempul moarte – deces, cinstit – onest sau clar – limpede).

Sinonimele sunt impartite in doua categorii principale:

• Sinonimele partiale sunt cele mai raspandite si se utilizeza intre neologisme si cuvintele mai vechi. In acest caz, intelesul cuvintelor nu este identic in proportie de 100%.
• Sinonimele totale sunt cele in care ambele cuvinte au un sens identic si pot fi folosite in context fara ca intelesul frazei sa se modifice.

Functiile sinonimelor au rolul de a sublinia anumite caracteristici

Sinonimele sunt utilizate pentru a pigmenta si infrumuseta limba romana si a ii oferi acea cursivitate ce desavarseste caracterul melodic al frazelor si au urmatoarele functii:

• Functia de variere a expresiei (sau de diversificare a vorbirii) este folosita atunci cand dorim sa evitam repetarea aceluiasi cuvant intr-un anumit context. In acest caz, sinonimia este mai putin sau mai mult distantata, in functie de context, spre exemplu: „Catarina fu adusa in casa Bogdanestilor, la avere mare, pizmuita de toate mamele cu fete de maritat, dusmanita si de fetele mari” – Agarbiceanu;
• Functia de subliniere (sau de intensificare) a unei anumite idei ce isi poate face aparitia in cazul sinonimiei juxtapuse, datorita acumularii unor sinonime avand ca efect gradatia;
• Functia de precizare a unui termen sau a unei idei este tot in legatura cu sinonimia juxtapusa sau aflata in contact. Aceasta apare in cazul in care se explica un cuvant printr-un termen mult mai accesibil si corespunde, de cele mai multe ori, functiei metalingvistice. Aceasta functie apare uneori si in cazul in care nu termenul are nevoie de clarificari, ci se cere explicata si completata o anumita notiune;
• Functie de diferentiere a termenilor apare datorita necesitatii de a adapta cuvantul la realitate si poate merge pana la opunerea acestora. In acest caz, trebuie sa fim foarte atenti pentru a nu o confunda cu functia de precizare, deoarece in acest caz sinonimele functioneaza dupa un tipar putin aparte: nu A, ci B

Este de remarcat grija scriitorilor de a scoate in evidenta cuvintele intre care uzul comun nu are rolul de a stabili intotdeauna diferente.

O functie ceva mai putin cunoscuta este functia ludica, ce are rolul de a fi folosita ca un simplu principiu utilizat in constructia unei expresii sau ale unui text.

 

Astazi, limba romana a devenit o necunoscuta pentru o buna parte dintre copii. Datorita accesului nelimitat la informatie si la mijloacele de comunicare, limbajul acestora a devenit un lung sir de abrevieri, iar vocabularul s-a redus la cateva sute de cuvinte de baza, ce sunt folosite frecvent.

Frazele folosite astazi au devenit monotone si sacadate si sunt alcatuite dintr-o serie de propozitii subordonate, iar acest lucru a condus la fraze anoste si greu de inteles.

Inclusiv gramatica este un taram virgin, ce da batai de cap multora. Notiuni ca subiect, predicat, omonim sau sinonim raman „nuci greu de spart”, iar folosirea acestora intr-o fraza este gresita in cele mai multe cazuri.

Notiunea de vocabular poate fi inteleasa ca totalitatea cuvintelor limbii romane, fie ca sunt utilizate mai des sau mai putin in exprimarea curenta.

In cadrul unei comunicari fluente, cuvintele nu se pot folosi singure, ci trebuie combinate pentru a obtine propozitii si fraze. Intr-o fraza, pot fi utilizate atat cuvinte fundamentale ale limbii romane cat si neologisme ce au intrat de curand in vocabular.

Neologismele sunt notiuni ce nu poate fi evitate de nicio limba si se datoreaza fenomenului de globalizare, ce este din ce in ce mai accentuat si din necesitatea de a tine pasul cu noutatile tehnologice aparute.

Unitatea de baza a vocabularului ramane cuvantul, ce are rolul de a asocia o forma sau mai multe cu un sens sau cu o varietate larga de sensuri.

Astfel, orice fraza enuntata poate avea mai multe variante ce apar datorita modificarii totale sau partiale a unor parti diverse de propozitie.

Bogatia limbii romane este exprimata si de echivalentele lexicale ce pot exprima aceeasi notiune, cunoscute sub denumirea de sinonime.

Sinonimele pot fi folosite fara ca intelesul textului sa se schimbe

In cazul acestora, ce ne intereseaza cel mai mult este sensul activ in care se manifesta, ce este reprezentat de rolul pe care il joaca intr-un anumit context.

Sinonimele au fost definite de mai multi oameni de litere, dar pe scurt sunt reprezentate de acele cuvinte ce au in inteles aproximativ identic si pot fi inlocuite unele cu altele fara ca intelesul general al textului sa se schimbe.

Pentru a ne face o idee exacta asupra subiectului, aveti mai jos cateva sinonime utilizate des in limba romana:

• Timp – vreme;
• Colb – praf;
• Nadedje – speranta;
• Amintire – evocare:
• Repede – succint, etc.

Folosirea corecta a sinonimelor nu mai trebuie sa fie astazi atat de grea, deoarece ne stau la dispozitie inclusiv nenumarate resurse online. Unul dintre cele mai bune dictionarea de sinonime online poate fi gasit la dictionardesininime.ro.

Functiile sinonimelor sunt in strasa legatura cu modul in care percepem sinonimia.  Aceasta este impartita in:

• SIP (sinonimie in praesentia) – se refera la utilizarea a cel putin doua sinonime prezente in acelasi context verbal;
• SIA (sinonimie in absentia) – selectia unui singur termen si excluderea tuturor celorlalti dintr-o serie sinonimica.

Pentru a putea discuta insa despre sinonimie trebuie indeplinite anumite conditii:

• Sinonimele trebuie sa trimita la o realitate comuna, adica sa fie identice cu sensul obiectului pe care il denumesc;
• Sa poata fi inlocuite cu foarte mare usurinta in context, fara ca intelesul frazei sa se modifice;
• Sa tina de aceeasi varianta a limbii scrise sau vorbite.

Spre exemplu, cuvantul „fraged” are mai multe sinonime: tanar, gingas, sau sfaramicios.

Atunci cand discutam despre un anumit sens, cuvintele se grupeaza in mai multe grupe de clase numite serii sinonimice.  Pentru „casa” de exemplu, avem ca sinonime:

• Locuinta, cladire;
• Dinastie, familie;
• Firma, intreprindere.

Aceste clase de sinonime ne conduc la impresia ca a fost bine construita inca de la inceput, iar clasa este foarte clara fi destul de bine delimitata.

Consideratii asupra sinonimiei din limba romana

Functia cea mai importanta a sinonimelor este, potrivit lui R.A. Budagov este cea de diferentiere. In viziunea acestuia, diferentierea este importanta deoarece priveste mult mai multe laturi ale fenomenului si este aplicabila tuturor grupurilor de sinonime, cu exceptia celor absolute.

Astfel, sunt acoperite atat modul de exprimare al notiunii redate, cat si tonul emotional sau sfera in care sinonimele sunt raspandite.

Budagov considera esentiala functia de diferentiere si pentru sinonimia din vorbire (SIP), deoarece acopera si explica destul de clar atat sinonimele folosite in operele literare (sinonimele artistice), cat si pe cele din vorbirea curenta.

Robu si Iordan continua linia lingvistului rus si considera ca functia de diferentiere rezolva anumite contradictii intre sinonime, iar sinonimia in vorbire repeta in unele cazuri sinonimele pentru a genera o gradatie ce devine astfel sursa conotatiei.

Cercetatorii domeniului sinonimiei s-au lovit de doua mari probleme: delimitarea tipului sinonimelor si stabilirea unor diferente intre tipurile de sinonime cuprinse intr-o serie sinonimica.

Cea mai folosita definitie a sinonimiei este considerata urmatoarea:

„Sinonimia poate fi inteleasa ca acea relatie ce se stabileste intre cuvintele care au aproximativ acelasi inteles si pot fi substituite in context unul de celalalt”.

Dificultatile in definirea acestei notiuni sunt insa foarte profunde si provin din insasi sensul lor abstract, ce nu este foarte clar definit.

Indiferent de definitia sinonimelor, acestea lasa cateva aspecte importante neclarificate.

Astfel, o parte din enunturi definesc sinonimia ca o suprapunere pana aproape de perfectiune a intelesurilor cuvintelor, in timp ce alte definitii se refera la aceasta ca o asemanare intre doua sau mai multe cuvinte.

Intrebarea ce se pune atunci cand se discuta despre identitatea de sens a doua sau mai multe sinonime este daca notiunea de „identitate” se refera numai la un singur cuvant din aceasta familie, sau face referinta la toate cuvintele.

Logica matematica ne poate duce astfel la ideea ca nu exista sinonime perfecte, ci numai unele partiale, ce nu acopera total sensul cuvantului.

Discutiile pot fi purtate si in jurul faptului ca sinonimele perfecte trebuie sa se substituie reciproc, fara ca sensul acestora sa se modifice, iar valoarea semantica si expresiva a acestora trebuie sa ramana identica.

Tot ceea ce trebuie sa intelegem este faptul ca o relatie de sinonimie este stabilita in mod obligatoriu intre sensuri.

O analiza atenta trebuie acordata retelei extrem de bogate si de complicate a polisemiei. In limba romana, marea majoritate a cuvintelor au mai multe sensuri, iar aceeasi vocabula isi poate face simtita prezenta in serii sinonimice diferite, in functie de sensul evidentiat, de exemplu:

Bogat:

• Instarit, avut (atunci cand se face referire la oameni);
• Fertil, roditor (atunci cand ne referim la pamant);

Efectele stilistice ale combinarilor de sinonime

Concurenta sinonimelor in limba este studiata pe larg de St. Ullman in lucrarea „Precis de semantique francaise”.

Acesta considera ca principala functie a sinonimelor este cea de variatie, ce este folosita pentru a evita repetarea cuvintelor in situatia in care se repeta ideea.

In acest caz, cumulul sinonimelor ar putea avea functii asemanatoare cu cele ale repetitiei si pot scoate in evidenta juxtapunerile sinonimelor, ce pot degaja un efect de insistenta si de claritate.

Ullman a identificat urmatoarele functii ale sinonimelor, chiar daca in lucrarea sa acestea nu au fost numite intotdeauna in modul cel mai potrivit.

Astfel, in cazul SIP sinonimele pot avea functii precum:

• Diversificare a exprimarii;
• Intensificare a unei anumite idei;
• Precizare a unei idei.

Aceste functii sunt identificate si de lingvistul roman Marin Buca, ce considera ca prin punerea in contrast a sinonimelor se pot obtine uneori efecte de precizare si reliefare a unor anumite idei.

Sinonimele sunt utilizate pentru a oferi frazei (vorbite sau scrise) un grad foarte mare de precizie si reprezinta una dintre sursele inepuizabile ale expresivitatii limbii romane.

Astfel, vorbitorii de limba romana isi pot pigmenta frazele alegand cu usurinta unul dintre numeroasele sinonime prezente, astfel fraza capata o cursivitate si o densitate de cuvinte ce o face usor inteleasa.

Functia de reliefare si de precizare a ideilor capata un rol major pentru contextul si valorile stilistice ale sinonimelor, utilizand astfel misiunea utilizatorului de a selecta sinonimele pe care le va folosi in conversatie.

Insasi dictionarele de sinonime (sau cele explicative) ne ofera indicatii referitoare la anumite valori stilistice ale cuvintelor, utilizand ilustrari in contexte scurte.

Evseev prezinta functiile sinonimelor in viziune proprie, in opera intitulata „Functiile sinonimelor”. Acesta este de acord cu faptul ca este posibil ca functiile sinonimelor sa rezulte din natura raporturilor stabilite intre aceste categorii de cuvinte, dar tine sa scoata in evidenta faptul ca trebuie sa facem referire la relatiile dintre sinonime si functile acestora, nu la procesul de selectie a cuvantului potrivit.

Concluzia ce se desprinde din randurile de mai sus este aceea ca Evseev nu sustine existenta unei functii a sinonimelor in absentia si identifica numai functiile SIP care sunt urmatoarele:

• Functia de diversificare utilizata in vorbire, ce are rolul de a evita repetarea unui cuvant in aceeasi fraza sau in fraze alaturate;
• Functia de reliefare si de subliniere a unei idei, prin reluarea acesteia cu ajutorul unor sinonime juxtapuse;
• Functia de precizare precisa a unei idei, cu ajutorul unui sinonim ce concretizeaza si limiteaza sfera unei anumite notiuni;
• Functia de opunere sau diferentiere a unei notiuni ce se pot confunda din punct de vedere al uzului comun, iar vorbitorul (sau autorul) tine sa scoata in evidenta diferentele dintre ele.

O alta definitie a sinonimiei

Sinonimele trebuie sa faca obligatoriu parte din aceeasi zona geografica, sau din aceeasi varianta a limbii. Daca nu indeplinesc aceasta cerinta, cuvintele cu sens echivalent isi pierd denumirea de sinonime si nu mai pot fi folosite ca atare.

Astfel, perechile „putin –oleaca”sau „mlastinos – bahnos” nu pot fi folosite ca sinonime, deoarece unul dintre cuvinte este marcat de apartenenta la o alta varianta vorbita a limbii romane.

Tinand cont de criteriile enumerate mai sus, sinonimia poate fi redefinita atat in sens larg, cat si in sens restrans.

In sens larg, doua unitati verbale se afla in relatii de sinonimie daca definesc in mod global acelasi obiect, iar in sens restrans aceasta presupune in mod obligatoriu identitatea de sens, de varianta functionala si de comportament contextual aplicata pentru doua sau mai multe cuvinte.

Sinonimia este o notiune dinamica, ce se manifesta sub mai multe forme in domeniul vorbirii. Aceasta se manifesta prin enunturi si cuvinte folosite in comunicarea de zi cu zi.

Desigur ca exista si o serie de restrangeri contextuale, dar acestea se manifesta numai in cazul cuvintelor cu mai multe sensuri.

In cazul sinonimelor cu un sens echivoc (un singur sens) restrangerile contextuale nu pot functiona, deoarece acest tip de sinonime elimina inca din start orice posibilitate de confuzie.

Notiunea de sinonimie provine din lexicologie, acolo unde fenomenul a fost studiat in detaliu si a fost explicat in amanunt.

Odata cu evolutia limbii romane, sinonimele au inceput sa fie utilizate tot mai des si in gramatica, mai precis in partea de sintaxa.

Uneori, gruparea sinonimelor se face dupa gradul de evolutie al limbii. Astfel, in mod curent acestea sunt grupate in serii sinonimice, lucru ce provine din faptul ca atunci cand vorbitorii sunt rugati sa ofere sinonime pentru un anumit cuvant, acestia le ofera in serii.

Constituirea unei asemenea serii va porni in mod obligatoriu de la un numar cat mai mare de elemente. Acest mod de gandire ne va permite sa comparam cu usurinta intre ei termenii claselor si sa identificam diferentele graduale sau de sens.

Desi pare un detaliu minor la prima vedere, identificarea corecta si rapida a acestor diferente ne ajuta la invatarea si utilizarea corecta a cuvintelor si la alegerea rapida a verbelor ce se potrivesc cel mai bine intr-un anumit context.

Cel mai important rol in dezvoltarea sinonimiei l-au jucat scriitorii. Inca din cele mai vechi timpuri, acestia au preluat notiunile pe care le-au considerat esentiale si le-au subliniat prin sinonime: „cautati milostivire si indurare”, sau „pazitorul sau ocrotitorul sufletelor” sunt printre cele mai cunoscute repetari sinonimice.

In limba vorbita, raporturile sinonimice se modifica mereu, urmand tendinta de dezvoltare si de modificare a vocabularului limbii romane, lucru ce face uneori destul de dificila intepretarea acestora.

Sinonimia sintactica este diferita totusi fata de cea morfologica, datorita varietatii acesteia si este destul de putin folosita in cazul in care se doreste tratarea fiecarei unitati in parte, deoarece in acest caz avem nevoie de o sinonimie finala, care trebuie sa scoata in evidenta constructiile echivalente si concurente.